Iată,

se crapă de ziuă
şi eu te clădesc în cuvinte.
Râzând şi plângând,
castel de nisip
în care să-mi odihnesc
tinereţea.

Ţintesc spre cer
cu graţie şi disperare.
Zarea e-n sânge ca o garoafă,

Exact ca inima mea cu ochii verzi

peste care păşesc
în şir indian anii.

oraş nebun
cu femei care işi lasă urma la mine în suflet
şi străzi cenuşii
în pântecul tău
mi-am băut minţile

zadarnică
această sete care îmi inundă trupul

port în podul palmei umbra ta
şi focul care simt că-mi creşte-n carne
fără să m-atingă

Si tu asa cum ma simti
cum aceste cuvinte latra la un fel de luna
cum luna se pravaleste in inima mea
si varcolacul din mine o devora -
tu cea de langa mine si de departe
imensa durere idee de-a fi fost
peste toate aceste fapte incerte si certe
peste cum ar fi fost si este.

Dar unde sa te mai gasesc acum
in acest vast sentiment prin care incerci
si tot incerci a te simti bine intr-un
vis pe care nici tu nu il intelegi -
poate ca te vrei atinsa mereu
de oricine
numai sa fii atinsa si iubita
cu toate ca
trupul tau devine tot mai mult
un fel de stanca din care
niciodata nu are sa rasara
lacrima
pe fata celui crucificat.

Eu sunt legat de cer indirect,
spuse viermele-om.
Înţelept este cel ce priveşte ‘nainte.

Dă iarba la o parte precum Moise marea!

În definitiv, mărul e legătura mea cu pământul.

şi …

… stau de vorbă cu lupii şi spun

iarna asta nu e a mea
nici tăcerea ce urlă în mine
nici gândul
nici litera
nici cuvântul
(nici chiar povestea aceasta stupidă)
doar inima este a mea

ah
daţi-mi un ochi mai profund
să pot să dezleg ne’nţelesul…

eu tot mai cred că mă aseamăn cu o intrebare

cum altfel aş putea să îmi explic
de ce atunci când mă privesc în vastele oglinzi
umărul meu pare stâmb
de parcă sus în prelungirea lui ar creşte un copac

de parcă în coroana lui se-aşează ne’nţelesul

cu sabia în mână.